Nu pot să explic. Uneori aș vrea să știe, alteori aș vrea să n-aibă habar. Dar acum, fiindcă m-am apucat să scriu asta, cred că am să merg pe varianta a doua. Varianta asta cu „Ce nu o să îi spun niciodată copilului meu. Secrete de mamă”
Premisa e simplă: rolul meu e să îl îngrijesc pe copil, nu să îi povestesc din grijile și temerile mele
Îmi amintesc destul de bine când m-am întrebat asta prima oară. Eram prin luna a cincea, în săptămâna în care eram obsedată de cum și de cât de mult se mișcă. Sigur, i-am pândit aproape toate mișcările de când am început să simt cum se mișcă, dar au existat niște zile în care aproape ca nu m-aș fi clintit din loc cu orele, ca să fiu sigură că îi e bine.
Sunt diferite faze ale spaimelor. Una a fost aia în care găseam motiv de panică din orice nimic
Èšin minte că stăteam pe canapea, mângâiam burta cu ochii închiși și îmi imaginam ce face. Un zvâc în dreapta însemna, în mintea mea, că se așază la somn. Dacă simțeam vânzoleala în stânga, eram convinsă că s-a trezit.
Dacă îmi dădea un șut pe la buric, era clar că are chef de joacă. Dacă se potolea mai mult de jumătate de oră, îmi stătea inima în piept. Erau zile când aș fi vrut să am ecograf acasă, să pot să verific singură că e bine ori de câte ori mă temeam fără motiv.
Prin luna a opta, mă durea spatele și când mă gândeam ca am partea asta a corpului. Erau poziții în care durerea de spate ajungea, nu știu pe unde și cum naiba, până în ochi.
Apoi nici nu puteam să îmi mai amintesc dacă am dormit vreodată în alta poziție decât pe spate. Sigur, dacă mă concentram bine, cred că știam că eu, de felul meu, dorm jumătate de noapte pe burtă, jumătate zvârcolit.
Un alt secret: când mi s-a sucit” mintea
Și picioarele mă dureau… De la un moment încolo, de când am început să mă încalț cu pantofii lui bărbată-miu, mă dureau și îmi zvâcneau. Nu mai puteam să bag piciorul în nicio încălțare de-a mea, aveam niște picioare gigantice.
Mai erau zilele în care simțeam că mă prostesc, pur și simplu. Că mintea mea a uitat la ce e bună. Că s-a pus la somn și că, oricum, când se va trezi, nu o să mai fie cea de dinainte. În ultima lună de sarcină, începusem să mă tem că n-o să știu” să nasc bine. Că o să uit să respir, că „nu o să mă dilat” cum, când și cât trebuie și, astfel, o să îi fac rău.
În prima lună de viață a copilului, mă temeam că n-o să mă trezesc când plânge (asta dacă îndrăznesc să adorm), că brusc n-o să mai am lapte. Mă mai temeam că o să scap copilul din brațe de somn, că o să îmi alunece printre degete la băiță, că am făcut în cameră prea frig sau prea cald, că îmi bate inima prea tare și îl trezesc tocmai acum, când a adormit după ce l-a durut burtica atât de tare.
Ce nu o să îi spun niciodată copilului meu. Secrete de mamă care ar fi bine să rămână așa, secrete
Mă întreb de ce naiba uneori aș vrea să știe toate lucrurile astea pe care sigur, sigur nu o să i le spun niciodată. Uneori cred că pricep de ce.
Cred că aș vrea să știe că, de fapt, că oricât de greu a fost, este și va fi, nu regret nimic, nu aș schimba nimic. Că durerea de spate și crampele și contracțiile și nesomnul au trecut de parcă n-ar fi fost. Și când aleargă spre mine fericit că mă vede, simt că pot muta un munte mai la dreapta așa, doar uitându-mă la el.
Leave a Reply