in

LoveLove LolLol CuteCute CRYCRY

“Mama, știu că pe frate-miu îl iubești mai mult!”

Cum am scrântit-o la capitolul „nu vreau să am un copil preferat”

Mama, știu că pe frate-miu îl iubești mai mult!

Într-o zi, pe nepusă masă, fiică-mea mi-a zis: “Mama, știu că pe frate-miu îl iubești mai mult!” După care mi-a înșirat o adevărată listă de motive care au făcut-o să creadă asta.

Știi că n-ai un „copil preferat”, nu vrei să ai un „copil preferat” și tot o scrântești din când în când

Ca să fie clar: am crescut cu sentimentul că sunt copilul preferat al lui tata. Și asta nu însemna neapărat ceva grozav, grozav. Sau, mă rog, nu însemna pentru mine, că mă simțeam mai degrabă vinovată față de frații mei.

Uneori, era atât de ciudat și de apăsător sentimentul ăsta, că mă bucuram când “mi-o luam” pe nedrept pentru vreo trăznaie făcută nu de mine, ci de unul dintre ei. Și nu e vorba că preferința era în capul meu. Mi-a spus-o și o mătușă, sora preferată a lui tata 🙂

Eram “fata lu’ tata”. Acum văd lucrurile puțin altfel. Sau măcar încerc

Acum, să fim serioși, n-am trăit drame majore că eram preferata lui tata. Uneori mă simțeam vinovată, alteori mă încântau încrederea lui în mine și lumina care îi apărea brusc în ochi când eram studentă și veneam acasă în vreun week-end sau în vacanțe. În restul timpului, îmi vedeam de copilărie, adolescență, prostii…

“Mama, știu că pe frate-miu îl iubești mai mult!”
„Am știut că sunt copilul preferat al lui tata. Uneori, asta a fost chinuitor…”

Toate mi-au venit înapoi în cap acum vreo trei zile, când fiică-mea mi-a spus că e sigură că o iubesc mai puțin decât pe frate-său. Cuvintele exacte au fost astea: “Mama, știu că pe frate-miu îl iubești mai mult!”

În moalele capului m-a lovit. Am luat-o de mână, am luat-o în brațe și m-am rugat de ea cu cerul și cu pământul să îmi spună ce a făcut-o să simtă asta. Cum a ajuns la o așa concluzie.

“Mama, știu că pe frate-miu îl iubești mai mult!” Și cum am ajuns aici

Mi-a făcut, practic, lista. Că lu’ frate-său îi trec mai multe cu vederea. Că pe el nu îl cert când întârzie câte o oră pe-afară, dar că pe ea o iau la muștruluieli când vine cu 10 minute mai târziu decât a promis. Că la patul lui nefăcut nu mă uit cu atâta încruntare cum mă uit la rarele momente de haos din camera ei.

Una peste alta, că de la ea vreau mai multe, deci ea trebuie să e străduiască mai mult ca să fie la fel de iubită ca frate-său. Dacă aș fi în locul ei, aș crede la fel. Serios.

Ispita de a-ți contrazice copilul, chiar dacă știi că are dreptate

În prima clipă, am avut tentația să o contrazic. Să îi spun prostii de-alea cu “e normal să fie ordine la tine în cameră, că tu ești fată, la el mă aștept să fie debandadă”. Nu știu cum de mi-am dat seama că nu era deloc corect. Habar n-am cum de m-a dus mintea în momentul ăla.

Ce, dacă e fată, e mai puțin copil? Ba e chiar mai copil, că ea e mai mică! Am luat-o iar în brațe, am strâns-o tare, tare de tot și mi-am cerut scuze. Apoi, i-am spus toate motivele pentru care o iubesc până la infinit și înapoi.

I-am spus și de ce îl iubesc pe amețitul de frate-său. Și i-am mai spus că nimic din toate astea nu se va schimba niciodată. Oricât de mult ne-am certa vreodată.

„Mi-aș fi ținut fiica în brațe la nesfârșit. Ca să îi spună îmbrățișarea mea cât de mult o iubesc și cât de mult regret că am necăjit-o”

Discuția asta a lăsat-o împăcată și fericită. Acum, nu mai trebuie decât să mă împac și eu cu mine că am făcut-o să se simtă așa.

Comentarii Facebook
copilul e si el om

„Nu uita, copilul tău e și el om! Cu zile bune și cu zile proaste”

viata cu baieti

„Alo, mama, scuze, eu mai sunt pedepsit pentru ceva sau pot la tabletă? Că am uitat!” Viața cu băieți