in

„Să nu răniți oameni, mamă!”

Să nu răniți oameni, mamă!

Vrei să îi înveți cum e cu viața. Dacă s-ar putea, tot. Normal, e absurd, asta nu se poate, nimeni nu poate. Nimeni nu știe toate lecțiile. Plus că ei sunt altcineva decât ești tu. Adică sunt copiii tăi, dar sunt EI, nu TU. Sunt milioane de lucruri pe care aș vrea să îi învăț pe copiii mei. Unele sunt complet anapoda ori inutile. La altele mă gândesc mereu că sunt importante. Cred că primul și cel mai greu pas e să mă scot pe mine din poveste. Între timp, îi învăț ce pot și ce mă pricep. Și le zic destul de des asta: „Să nu răniți oameni, mamă!”

Sunteți frumoși și buni și amuzanți, mamă. Habar n-am dacă sunteți „cei mai”, dar știu că sunteți grozavi!

Îi înveți cuvinte și strâmbături, îi ții de mână și îi înveți să meargă. Apoi îi înveți să ceară olița, să țină cana în mână și să mănânce singuri cu lingura sau furculița.

Îi înveți să se lege la șireturi, să treacă strada – „mereu pe la trecere, mama, mereu pe la trecere!”, îi înveți să încuie ușa, să danseze, să deseneze, să își facă patul, să își strângă și repare jucăriile, să aibă curaj în toboganul ăla mare și în vârful derdelușului, înainte să pornească sania vitejește la vale…

Să nu răniți oameni, mamă

Îi înveți să ocrotească o gâză bezmetică, rătăcită prin bucătărie. (În capul meu e că din asta înțeleg să îi ocrotească mereu pe cei dragi, mai ales când îi simt fragili).

Îi înveți să vorbească frumos cu fata sau cu băiatul care le place, dar mai ales încerci din răsputeri să îi înveți să aibă încredere în ei. Că sunt buni și deștepți și frumoși exact așa cum sunt. Nu „mai buni ca”, ci pur și simplu buni.

Și, nu știu de ce, pe asta cu „să nu răniți oameni, mamă” le-o zic destul de des. Le-oi avea și eu pe ale mele.

„Mama, uneori aș vrea să stăm și noi mai mult de vorbă, să îți mai spun de ale mele. Dar le ai și tu pe ale tale…”

Era cam târziu, ar fi trebuit să doarmă deja de multă vreme. Dar ne cam ciondăniserăm dimineața și avem o regulă: nu adormim nelămuriți și supărați. Și o încălcaserăm deja de vreo două ori. Acum era obligatoriu să ne vorbim.

Îmi scrisese și un fel de scrisoare. Îmi explica el acolo cum s-a văzut ciondăneala dinspre el. I se păruse că am exagerat și că nu a fost tocmai, tocmai drept… Nu îmi zicea că am greșit, îmi spunea ce a simțit. Sigur, îmi spunea și că mă iubește…

Am citit biletul-scrisoare de câteva ori, am vorbit cu el și mi-am dat seama că avea dreptate. L-am luat în brațe, am recunoscut că am zbârcit-o și că am exagerat și mi-am cerut iertare. S-a uitat la mine mirat, ușurat și fericit.

„Să nu răniți oameni, mamă!” Și ce-o mai însemna, de fapt, și  „Iartă-mă!” ăsta

Până să adorm, mi-a tot tropăit un gând în cap și o tristețe prin rest: mă frământ atâta cum să îi învăț pe copii să nu rănească oameni și eu tocmai am făcut-o. Cu unul dintre ei… Probabil că toți facem asta, probabil că și lor o să li se întâmple. Cred că tot ce pot să fac e să îi învăț să își dea seama și ei când o zbârcesc. Și atunci să își ceară iertare. Unde „te rog să mă ierți” înseamnă, de fapt, un fel de promisiune: „Promit să nu mai fac prostia asta niciodată!”  (Sigur o să fac altele)

Despre asta o fi vorba? Despre cum trebuie să te străduiești mereu? Probabil că da. Na că am învățat ceva de la copilul meu. Bine că eram eu deșteaptă!

Comentarii Facebook
sarcină pierdută

Când pierzi un copil, simți cum mori

Mama, pe floare cine o învață să înflorească?

„Mama, pe floare cine o învață să înflorească?”