in

Uneori, e teribil de greu să fii mamă

Uneori, e teribil de greu să fii mamă

Când îți imaginezi cum va fi, imaginea e mai degrabă perfect. Adică, nu te gândești la nesomn, la griji, la momentele de panică. Iar nesomnul… nesomnul chiar e o formă de tortură. Și panica la fel! Și atunci descoperi că, uneori, e teribil de greu să fii mamă.

„Nimeni nu te prea avertizează că o să fie și greu-greu”

Câteodată, îmi amintesc de primele momente și, în nopțile sau zilele când îmi e greu, ajung să mă  întreb cine era femeia aia care vedea totul atât de roz. Sigur nu eram eu, sigur era altcineva. Nu știu daca și cu tine s-a întamplat vreodată ceva de felul ăsta. Dar știu că pot să descriu cu exactitate prin ce am trecut eu când și când.

uneori e teribil de greu sa fii mama
La început, vedeam totul în roz. Roz pal, roz sidefiu, roz mai spre fucsia…

Mai întâi, mi-am imaginat că voi fi mamă. Numai gândul ăsta îmi lipea pe față un zâmbet gigantic. Cred că din ochi îmi ieșeau luciri-laser, iar gura se întindea în hlizeală până pe la cercei. Plus ce era pe dinauntru: freamăt, fericire, nerăbdare. Din clipa în care se declanșa starea asta, aveam nevoie de vreo 15 secunde (maaaximum! :-D) ca să mă imaginez cu copilul de mână, cu copilul la plajă, cu copilul la film, cu copilul….oriunde.

Imaginea perfectă “eu și copilul”. Apoi, vine viața adevarată. Care le are și pe toate cele de mai sus, dar și altele 🙂

Apoi, am aflat că voi fi mamă. Sigur, nu mi-a plăcut ca am luat 30 de kile, nici că faceam pipi de 300 de ori pe zi și nici că, de cand am născut, port cu aproape un număr mai mult la pantofi. A, nici contracțiile n-au fost preferatele mele, iar despre dilatare nu mai vorbesc!

Dar toate astea erau nimicuri în comparatie cu bucuria pe care o simțeam când îmi mângâiam burtoiul sau când îi vedeam inima, ochii, gura la ecograf… De-adevaratelea erau nimicuri.
Dupa care, totul devine mai… complex. Bucuriile sunt mai multe și mult, muult mai diverse, dar la fel sunt și temerile și neputințele.

Când anume e teribil de greu să fii mamă. O listă a mea

Când m-am hotărât să vorbesc despre asta, m-am tot întrebat cum să le iau, de unde să încep. Încep cronologic.

Mai întâi, lunile de colici. Nesomnul infinit, plus hormonii care încă își fac de cap în corpul tău de abia devenită mamă. Serios, privarea de somn e formă de tortură. Nu că am simțit eu asta, dar am și citit! Devii irațional. Devii bombă cu ceas. Râzi, plângi, cred ca uneori ai vrea să ai curaj să muști. Mie mi s-a întâmplat. Și pătești toate astea taman atunci când trebuie să fii întruchipare de blandețe și răbdare. Poate fi inuman, recunoaște!

uneori e teribil de greu sa fii mama
Au fost nopți multe (atunci, îmi păreau milioane) în care așteptam disperată cele zece minute de somn pe oră…

Îmi aduc aminte că aveam momente când pur și simplu cădeam în genunchi pe covor și plângeam. Țin minte clar de tot ca aș fi vrut sa am copil cu telecomandă. Să îl pun puțin pe “sleep” când nu mai puteam de oboseală.

Cel mai probabil, nu ești singura care simte toate astea…

Sigur că mi se părea că sunt odioasă, o mamă rea, o femeie cumplită care nu merita sa fie mamă. (Oricum, cred că toată viața te întrebi dacă ești o mamă bună. Cred că toate mamele se întreabă dacă sunt mame bune. Și mai cred și că ăsta e semn că sunt bune)

Revenind la perioada aia în care mă simțeam mamă oribilă. M-a salvat o oră în sala de așteptare la dispensar. Lânga mine era o mamică puțin mai tanara. Când ni s-au mai liniștit copiii, am intrat în vorbă. Și, nu știu de ce, m-a întrebat dacă e normal să simtă uneori că nu mai poate. Că e epuizată. I-am răspuns automat-mecanic “DA!”. Nu de alta, dar tocmai îmi arătase că nu simt doar eu asta. Fiindcă suntem deja două, probabilitatea să simtă și alte mame așa crește. Concluzia? E normal să o pațești, deci nu-s odioasă!

Pana la urma, iei lucrurile așa cum vin și așa cum sunt. E eliberator, pe cuvânt!

Pe urma, mai simțeam că sunt complet depășită în perioada în care a început să meargă, să umble, să se cațere și să cotrobăie. Atunci, am înțeles cum ar fi sa umbli toata ziua cu o vestă cu explozibil pe tine. Să ai senzația că, dacă îndrăznești să clipești….BOOOOM, ai sărit în aer cu tot cu copil!

Uneori e teribil de greu sa fii mama
A mai fost o vreme în care, orice i-aș fi pus în farfurie, nu mânca. Plângea și nu mânca

A venit și vremea în nu care voia să manance. Știu sigur că nu voia, că l-am dus la toți doctorii și n-avea nicio boală. Dar, uite-așa, vreo săptămână n-a vrut sa bage în gura mai nimic. Terminasem de inventat toate poveștile inventabile cu mâncare, făcusem ca toate plantele, animalele, mașinile, rachetele și avioanele… Până nu i-a trecut faza, n-am avut ce să fac. Sigur, atunci mi-am imaginat de circa doua ori pe zi că o să moară. Din cauza mea, normal. Nu știam ce făcusem, dar eram sigură că eu făcusem ceva. Eram sigură că eu greșisem ceva.

Peste multe am trecut. Cu bine! Altele abia urmeză 😀

Știu că mai sunt cinci minute (ok, fie, mai sunt șase) și vine adolescența. Dar la asta chiar nu ar rost să mă gândesc de-acum (e aici o poveste. Și e doar una dintre posibilități :-D)! Între timp, am învățat să mă protejez: pur și simplu, nu îmi mai imaginez nimic. Azi, mă bucur că și-a făcut temele și, apoi, a venit țopăind de fericire să mă pupe și să îmi ceară voie la joacă. Copilul meu are voie și nevoie să se joace, eu am voie și nevoie să fiu sinceră cu el, cu mine, cu voi…

Comentarii Facebook
Ce nu o să îi spun niciodată copilului meu. Secrete de mamă

Ce nu o să îi spun niciodată copilului meu. Secrete de mamă

sarcină pierdută

Când pierzi un copil, simți cum mori