CORONAVIRUS

Coronavirus. Cred că ăsta e cel mai lung cuvânt pe care l-am rostit „“ măcar În cap „“ de 10 ori pe minut. Am citit despre noul coronavirus de mi s-a tocit retina. Am citit acolo unde am Încredere, am blocat toată nebunia de alerte anonime și false care-mi veneau pe whatsapp. Cred că-s un om destul de calm și rațional „“ sau măcar așa am devenit după tot felul de Întâmplări. Știu că nu-i nimic În glumă, dar nici nu vreau să dau apă la moară temerii ăleia care e firesc să se nască și-n mine.

Un gând mă ține În frâu cu mare succes: tonul vocii copilului când mă Întreabă diverse. De ex. „Mama, cât e de gravă chestia asta cu coronavirusul?”. Mi-am amintit cum, de-a lungul timpului, copiii mi-au simțit exact, cu precizie de detector de minciuni, fiecare bucurie, tristețe și teamă. Că așa sunt ei, detectori de adevăr. Așadar, le zic ce știu. Le spun că e un virus nou și, ca la orice virus nou, partea proastă e că organismul nu are anticorpi să se ia la bumbăceală cu el. Tot fiindcă-i atât de nou, nici tratament nu e și nici vaccin n-avem Încă.

Le mai spun că, până acum, ce e foarte clar este că virusul ăsta se răspândește cu mare repeziciune. Și că avem totuși niște soluții să ne păzim. Nu mai mergem la film la mall, asta e, nu mai merg ei la sportul lor preferat. Și, În general, nu prea mai ieșim din casă.