Coronavirus. Cred că ăst e cel mai lung cuvânt pe care l-am rostit – măcar în cap – de 10 ori pe minut. Am citit despre noul coronavirus de mi s-a tocit retina. Am citit acolo unde am încredere, am blocat toată nebunia de alerte anonime și false și tonele de meme-uri panicarde care-mi veneau pe whatsapp. Cred că-s un om destul de calm și rațional – sau măcar așa am devenit după tot felul de întâmplări la limită din viață. Știu că nu-i nimic în glumă, dar nici nu vreau să dau apă la moară temerii ăleia care e firesc să se nască și-n mine.
Un gând mă ține în frâu cu mare succes: tonul vocii unuia dintre copii când m-a întrebat: „Mama, cât e de gravă chestia asta cu coronavirusul?” Mi-am amintit cum, de-a lungul timpului, copiii mi-au simțit exact, cu precizie de detector de minciuni, fiecare bucurie, tristețe și teamă. Că așa sunt ei, detectori de adevăr. Așadar, le zic ce știu: le spun că e un virus nou și, ca la orice virus nou, partea proastă e că organismul nu are anticorpi să se ia la bumbăceală cu el. Tot fiindcă-i atât de nou, nici tratament nu e și nici vaccin n-avem încă.
Le mai spun că, până acum, ce e foarte, foarte clar este că virusul ăsta se răspândește cu mare repeziciune, dar că avem totuși niște soluții să ne păzim. Nu mai mergem la film la mall, asta e, nu mai merg ei la sportul lor preferat. Și, în general, nu prea mai ieșim din casă.
Cum am învățat să mă spăl corect pe mâini
Nu râdeți, că e de-adevăratelea! OK; bine, râdeți, și eu am râs prima dată, după care mi-am amintit de o doctoriță care zicea că ea a învățat să se spele corect pe mâini pe la 20 și ceva de ani. Vă las aici un video, să vedeți și voi ce vreau să zic. Și-apoi ziceți voi dacă bifați toate etapele astea înainte de criza asta cu coronavirus.
Una peste alta, încerc să fiu cât de calmă, clară și rațională pot să fiu. Și mă ajută la asta gândul că, dacă nu-mi iese, îi „virusez” cu teama mea și pe copii. Mai bine facem o plăcintă cu mere și cu scorțișoară, așa cum și-ar dori unul dintre ei acum.