in

LoveLove LolLol CuteCute OMGOMG CRYCRY

Despre prieteni imaginari. “Mamaaaa, o strivești pe Domnișoara Furnică!”

Domnișoara Furnică este imaginară, dar cochetă

prieteni imaginari

Fiică-mea vorbea cu o furnică invizibilă pe care era să calc din greșeală. Bine, și vizibilă dacă ar fi fost, tot exista pericolul ăsta. Oricum, de-aici au ieșit un tărăboi și o dilemă de-a mea (prostească, în final) în legătură cu prietenii imaginari.

Am avut și eu prieteni imaginari. Dar, când copiii mei au început să ii aibă pe ai lor, 5 minute am luat-o razna

Mie mi-a placut să am prieteni imaginari. Nu că n-aș fi avut și de-adevăratelea. Chiar am avut. Dar Bel-Balerina îmi povestea când a învățat să danseze, cum să fac piruetele și ce simți când te ia belerinul și te învârte pe sus…

Cu Bel-Balerina mă certam doar când mi se parea ca e puturoasă. Nu voia nicioadată să ma ajute sa fac ordine la jucării. Atunci, devenea o sclifosită care nu vrea sa își strice unghiile sau coafura (că era de intrat pe sub pat dupa chestii). A, și-mi zicea și că nu are chef să își șifoneze rochia. Fix așa, că nu are chef!

Cu Viezure, în schimb, nu m-am certat niciodată. Și am fost multă vreme prieteni. Era de acord inclusiv să dau vina pe el pentru orice tâmpenie. O dată am avut senzația că îl aud cum oftează, ba chiar lăcrimează din sertarul în care îl “țineam ascuns”. Dar, de zis, nu mi-a reproșat niciodată nimic! (iartă-mă, Viezure! 🙂 ).

Faza 1: m-am purtat de parcă totul era fooaaarte firesc. Ce, nu-i firesc să vorbească fiica ta cu o furnică imaginară?

Mă rog, aș putea povesti la infinit despre gașca MEA de prieteni imaginari din copilarie. Dar fac introducerea dintr-un singur motiv. Și eu am avut camaraderii de-astea magice. Drept urmare, nu pricep de ce m-am îngrozit cand i-am “văzut” pe proprii mei copii cu prietenii lor imaginari.

E drept, prima întalnire a fost destul de abruptă. Eram la masă cu fiica-mea, a sunat telefonul care era în dormitor. Așteptam un telefon important și, când am auzit zornăitul, am zbughit-o.

Am încercat sa mi-o imaginez pe prietena imaginară pe care era să calc. Am reușit: domnisoara Furnică e roșie, ochioasă și zâmbăreață

N-am apucat să fac a doua jumatate de pas și mi-am auzit copilul strigând ca din gură de șarpe: “Ai grijăăăăă! Mamaaaaa, o s-o omori!” Pauză de panică, răsuflare oarecum ușurată și continuă: „Era cât pe ce sa calci pe Domnișoara Furnică!”

Am înțepenit. Așa, ca la jocul cu pedepasa “stană de piatra să fii. Acum!”. Am tras aer în piept și am întrebat-o unde e, să nu cumva să mai fac vreo mișcare și să fie, Doamne feri, una asasină.

S-a ridicat de pe scaun, a luat în mânuțele ei reale prietena ei imaginară, a deschis ușa cu un cot și au plecat împreuna în camera fiica-mii.

Am auzit-o șusotind ceva (cred că o liniștea și ii spunea că nu-s monstru) și, după 5 minute, s-a întors la mine.

Se imprieteniseră în parc, de unde o adusese acasă. Chiar dacă era invizibilă pentru mine, ea tot o ținea mai mult ascunsă

Mi-a spus că Domnișoara Furnică e o furnică de dimensiuni măricele, neobișnuit de măricele pentru o furnică. Mi-a spus că e invizibilă, dar cochetă, că a găsit-o în parc plângand și a hotărat să o ia acasă… De-atunci, sunt nedespărțite… Mi-am cerut mii de scuze că era să-i ranesc prietena (“S-o rănești? Era s-o omori! E o furnică mai mare, dar tot mică e față de piciorul tău. O zdrobeai dacă mai faceai un pas!”)

În seara aia, mi-am învelit copilul real cu paturică sa reală, apoi am învelit prietena imaginară cu o paturică. Imaginară, normal. Fata mea a adormit foarte fericită. Eu n-am dormit. Mă rog, nu pe loc.

Fiica mea a adormit cu prietena imaginară. Una era învelită cu pătură reală, una… cu pătură imaginară

Desigur, după ce am “cunoscut-o” pe Domnișoara Furnică, am început să mă întreb dacă nu cumva copilul meu are vreo probelmă. Emoțională, desigur. Dacă nu-i lipsește ceva esențial, dacă nu greșesc eu grav pe vreundeva.. M-am repezit să caut pe net articole și studii despre secretele psihologice ascunse de astfel de prietenii ale copiilor.

Faza 2: După ce mi-a făcut cunoștință cu prietena imaginară, în loc să mă bucur, m-a apucat grija

După vreo trei ore de umblat de bezmetică pe net, simțeam că îmi bubuie capul și că mi se preling ochii hăituiți și obosiți.

M-am dus să mă spăl pe față și m-am vazut în oglindă. Mi-am dat seama că abia aia din oglindă era o imagine bizară. Pentru că, dacă stau puțin și mă gândesc, m-a luat un soi de panică de-aia cu griji pentru că fiică-mea… are o prietenă imaginară despre care ii spune tot.

Pai ce, eu n-am avut prieteni? Și cred că sunt destul de în regulă acum. Mă rog, cel puțin sunt  funcțională inclusiv în zilele proaste.

Sigur, am citit multe prostii pe internet. Dar și lucruri de bun simt. Una peste alta, concluia mea: câta vreme e vorba despre imaginație, totul e în foarte regulă.

Iar la copilul meu clar e vorba despre asta. Plus ca trebuie să recunosc, ador să le spun povești la graniță. E ceva la care eu însămi contribui din plin.

De pilda, și acum, când mergem cu mașina pe șosea străjuită de pomi, le strig copiilor să se uite la copacul din dreapta, fiindcă pe a treia creangă de jos în sus e o veveriță care se spală pe dinți. Pe prima („la parter”) e o alta care îi citește povești de noapte bună fiului ei… Dar asta e altă poveste.

(NOTĂ: Aceasta este o povestire în mare, mare măsură reală, din viața mea cu copiii mei, combinată cu secvențe imaginare care mi s-au născut în minte într-o seară, când mă gândeam cum ar fi fost viața mea cu mai mulți copii: cu băieții mei, dar și cu fetița mea. Care e, de multă vreme, altundeva, draga de ea <3 ) 

Comentarii Facebook
se naște un copil

Când se naște un copil, trei oameni se nasc | VIDEO

copii canalul porno

Cronică de film: „Ce mi-au povestit copiii după ce au descoperit și decodat canalul porno”