Vorbeam cu un prieten mai deunăzi și mi-am dat seama că ne ia valul și nu prea băgăm în seamă și felul în care se schimbă/zguduie și universul unui bărbat care devine tată. Pentru că așa e, categoric! Sigur că în mamă se petrec transformări aproape că imposibil de cuprins cu mintea. Sigur că acolo, în ea și niciunde altundeva apare și crește o altă ființă umană. Dar, fără el nu s-ar fi putut întâmpla miracolul. Adică, om avea noi, fetele, 99% din ce trebuie ca să se întâmple, dar… e ca scânteia la motor: fără ea, nu pornește mașina. „Eu sunt tata, la naiba! Știi cum e să fii, în același timp, în aceeași afurisită de secundă, și în interiorul poveștii, și în afara ei?”
„O să zici că-s pilit acum, dar nu sunt, o țin în mine de prea multă vreme. Ești prietena mea, mă asculți până la capăt și, la final, îmi dai dreptate!”
Nu era chiar pilit, dar știu de ce a introdus năduful așa: ca să-l las în pace să își turuie oftica fără să îndrăznesc să îl întrerup. E un prieten bun, vechi, e ca un fel de frate-miu. Când soția lui era gravidă, mi s-a părut impresionant și emoționant de atent, de calm, de grijuliu.
Pe deasupra, îi și luceau ochii într-un fel. „Normal că îmi luceau ochii!”, se repede la mine când îi spun că mi-am amintit asta. „Când a ieșit Maia (soția lui) din baie cu testul de sarcină pozitiv, știi ce mi-a venit în cap? Știi care au fost cuvintele? „Suntem gravizi!”, așa am zis prima dată, „Suntem gravizi!”, nu „E gravidă!!” Și, dacă râzi, te trăznesc!”, s-a repezit cu avertismentul înspre mine.
Pe urmă, mi-a explicat că mintea lui a înțeles perfect de ce toată atenția s-a dus înspre ea în timpul sarcinii. „Dar am trecut și eu prin toate…. stările de agregare, mă crezi?! Am fost în culmea fericirii, pe urma am intrat în panică – Aoleo, o să fiu tată! O să fim părinți! Ce-am făcut? O să mă descurc? O să ne descurcăm? Și, în același timp, nu îndrăzneam să mă duc înspre Maia cu toate ale mele pentru că mi se părea că taman asta nu i-ar mai lipsi. Că oricum pe ea o bubuie hormonii și greața și toate alea… Și ea era omul cu care aș fi vrut cel mai mult să împărășesc asta, dar simțeam că rolul meu e să o protejez, nu să o încarc mai mult!”
„Sunt tata, nu-s piciorul mesei din sufragerie!”
Prietenul ăsta al meu mi-a mai povestit, ofticat-amuzat, când s-a simțit cel mai nasol. Maia era în luna a șasea, stătea acasă deja și, într-o zi, au venit în vizită mai mult prietene.
„Sigur că m-am bucurat”, îmi zice prietenul ăsta al meu. „Era stresată, faza aia în care ba râdea, ba plângea… Ba voia să dormim împreună, ba singură, să nu storcoșim copilul.. Când a apărut legiunea de gagici în ușă, îmi venea să le iau în brațe pe toate deodată. Le-am făcut sendvișuri, am țâșnit la supermarket să le iau înghețată când am auzit-o pe una dintre ele că spune „Doar o găleată de-nghețată mai lisește ca să fim ca apucatele din Sex and the City”… Băteam la ușă când intram în sufragerie să le întreb dacă le mai trebuie ceva. Să nu mă înțelegi greșit, am vrut, mi-a plăcut să fac toate alea.. M-am bucurat că e hărmălaie. Dar jur că, la un moment dat, aș fi vrut să mă bage și pe mine în seamă. În capul meu, nu știu de unde dracu’ a venit, dar a venit asta: „Sunt tata, nu piciorul mesei din sufragerie! Și eu o să am copil! Nasoalelor!” Sigur că, de fapt, nu erau nasoale. Erau chiar mișto, dar… era filmul lor. Doar al lor! Eu eram doar băiatul cu sucuri, sendvișuri și înghețată”
L-am ascultat până la capăt și, la final, i-am dat dreptate. Nu fiindcă mi-a poruncit 🙂
I-am dat dreptate nu pentru că e prietenul meu bun și i-a trebuit golirea asta de năduf, ci pentru că are. Și ei trec prin toate cele, n-am nicio îndoială. Am văzut cu ochii mei. Am încercat să le pun cap la cap, cred că lista ar arăta cam așa:
- Încântare, fericire (Doamne, să fiu tată!)
- Groază, panică (Dumnezeule, o să fiu tată!)
- Iar bucurie pură (care crește și tot crește)
- Mândrie (E al meu, am ajutat să se întâmple minunea asta!)
- Confuzie, buimăceală (Ce e și a cui e chestia asta care urlă neîntrerupt?)
- Frustrare sexuală (Ei, da, există și așa ceva. Normal! Sexul devine o chestiune cu programare)
- Un calm bizar, dublat de claritate
- Teamă (O să fac față? Dacă o să o dezamăgesc – pe ea, mama copilului meu? Sau, aoleu, pe copilul meu?)
- Iar încântare și fericire cum n-a mai existat…
Am uitat ceva? Probabil că da. Spuneți voi!
PS: Lucrurile pot ajunge muuuult mai departe 😀
https://www.facebook.com/mamici.club/photos/a.739724266127461.1073741828.597266173706605/1275467242553158/?type=3&theater