Am simțit clipa în care a ieșit din mine ca pe clipa în care începe viața. A lui și a mea

Home Confesiuni Am simțit clipa în care a ieșit din mine ca pe clipa în care începe viața. A lui și a mea

Îmi amintesc perfect momentul. Eram pe masa de operație, cu senzația că dacă mai stau acolo întinsă încă 5 minute, o să mor sufocată înainte să apuc să-i arunc măcar o privire. Auzeam vocile din jurul meu și răspundeam la glumițele asistentelor cu ultimele urme de aer din plămânii zborșiți sub greutate.

Mai întâi a fost vocea mea

Și dintr-o dată am simțit cum se ridică toată presiunea, cum trag aer prin toți porii, inima pompează sânge și creierul se oxigenează la loc. Am simțit clipa în care a ieșit din mine ca pe clipa în care începe viața. A lui și a mea. I-am auzit vocea străină, de extraterestru și m-am întrebat în capul meu: Și-acum ce urmează?

Nu mă pregătise nimeni pentru momentul ăsta. Mă așteptam să fie așa, ca-n filme, să văd o fețișoară de înger și să mă cuprindă instantaneu un val de iubire necondiționată. Să uit de durere și laptele să-mi țâșnească singur din sâni în secunda următoare, în timp ce strâng la piept o păpușă adorabilă, gata adormită.

În schimb, din mâinile doctorului urla întors spre mine un broscoi umflat de 4 kile și ceva, cu ochii lipiți și gura căscată. Cred că, în mintea lui, se-ntreba fix același lucru: Și-acum ce urmează?

copil mama

Dacă e ceva ce mi-aș fi dorit în alea nouă luni de sarcină, în mod clar mi-aș fi dorit să-mi spună cineva că nu e ca-n filme, dar că e ok să nu fie. Că poți să petreci 40 de săptămâni cu o ființă crescând în tine pe care să n-o simți mișcând nici măcar odată, dar să fie totul ok.

Să îl privești pentru prima oară și să nu te îndrăgostești definitiv, dar să fie totul ok. Să-l privești în sala bebelușilor și să nu ți se pară că e cel mai frumos din expoziție, dar să fie ok.

Să înveți să-l iubești mai mult în fiecare zi din viața ta fără să reușești să atingi vreodată limita iubirii. Dar că toate lucrurile astea vin în timp.

.. Cumva am știut că, orice-avea să urmeze, nu putea să fie altfel decât bine

Atunci, în momentul ăla, simțeam presiunea privirilor din jurul meu, simțeam că toată lumea aștepta ceva de la mine, dar omisesem să pregătesc un speech pentru întâlnirea vieții mele. No pressure.

– Ești atât de bun…

Atât am putut să zic, dar i-a fost destul. Mi-a recunoscut vocea, singura pe care o auzise atât amar de vreme vorbindu-i, citindu-i, râzând și s-a agățat de ea ca de un nou cordon ombilical. Èšipătul s-a oprit, lumea s-a repus în mișcare și am știut că, orice-avea să urmeze, nu putea să fie altfel decât bine.

„Am venit de pe Saturn și te-am ales să-mi fii mamă”

A vorbit târziu, după 3 ani. Până atunci, ne-am înțeles într-un limbaj pentru care n-aveam nevoie de dicționar ca să îmi activeze toate instinctele. Pe la doi ani a legat din cuvinte povestea în care-mi zicea cum a venit el de pe planeta Saturn și m-a ales să-i fiu mamă pentru că m-a privit de pe Lună și a simțit că am nevoie de ajutor, iar de-acolo a sărit și eu l-am prins cu burtica.

S-a dovedit că avea dreptate și că eu eram misiunea lui, că rolul lui era să mă ajute să iau decizii pe care nu le puteam lua singură, să găsesc răspunsuri și să-mi dea confort și siguranță atunci când eu nu mai găseam resurse.

De-atunci, este vocea lui

Am început să-mi măsor viața în cuvintele copilului meu. De când a venit pe lume, a știut exact ce să-mi spună în cele mai importante momente. Când m-am despărțit de tatăl lui, în singurul moment în care am ezitat și am luat în calcul o posibilă împăcare, m-a luat de mână și mi-a spus, în cea mai limpede propoziție:

– Și acum, mama, noi doi mergem în casă. Pa, tata!

A fost probabil cea mai înțeleaptă decizie pe care copilul a luat-o în locul meu. Dar n-a fost singura dată când vocea lui avea să mă uimească. Și nu doar pe mine. Și-a luat rolul în serios și și l-a asumat oficial. Când l-am înscris la grădiniță și doamna directoare l-a întrebat cum îl cheamă, a răspuns sigur pe el:

– David Tudor Supereroul.
– Și cu ce te ocupi? a continuat doamna.
– Salvez lumea.

Copiii salvează lumea. În fiecare zi, fiecare în felul lui

Face asta, în felul lui, în fiecare zi. Cel puțin aici, în lumea mea și a oamenilor dragi, apropiați nouă. Pe bunica, de pildă, a învățat-o ce e iubirea, în cea mai simplă dintre explicații:

– Mana (asta-i bunică-sa), iubirea are multe sensuri. De-aia noi folosim aceleași cuvinte, dar le înțelegem diferit.

mama copil

Pe mine a continuat să mă încurajeze în toate momentele de îndoială.

– Nu crezi c-ar trebui să mai slăbesc puțin? l-am întrebat când greutatea mea devenise o problemă evidentă.
– Oh, nu! mi-a răspuns îngrozit. Dacă o să slăbești, te faci mică, și-atunci cine o să mai aibă grijă de mine?!

De curând, m-a anunțat că și-a descoperit superputerea…

– Dumnezeu vede prin ochii mei. Te vede pe tine. Ești frumoasă și aventuristă, dar ai nevoie de câte o pauză.

Suntem de aproape 9 ani împreună pe planeta asta. Nu suntem perfecți, dar știm că suntem legați pe viață. Nu suntem mereu împreună, dar ne conectăm dintr-un telefon și știm că nu ne trebuie mai mult ca să fim fericiți. E ca atunci, la doi ani jumate, când l-am întrebat ce este fericirea. M-a privit în ochi, m-a luat de mână și mi-a amintit:

– Cum, nu știi? Fericirea ești tu.

MămiciClub: Liviana zice despre ea că e mamă de Supererou, însă dacă îl întrebi pe David, o să-ți spună că mama lui e „de toate”, dar mai ales este „o scriitoare și o cititoare.” Poți să o cunoști pe livtane.ro și predă arta storytellingului la The Writing School. Noi credem despre ea că e o Superfată. E puternică, e amuzantă, bubuie de talent, e curajoasă, are umor (și râde de se ia râsul). Și e unul dintre cei mai onești oameni pe care poți avea șansa să îi întâlnești în călătoria asta prin viață.