in

LoveLove CRYCRY

Sunt copiii mei, chiar dacă nu i-am născut eu. Asta nu contează

copiii mei

Nu și-a născut copiii, dar cred că e mama lor cu fiecare moleculă. Parcă o aud cum îmi povestea: “Nu știu cum e să îți naști copilul. Știu cum e să fii gravidă, nu știu cum e să îți aduci pe lume copiii. Dar știu cum e să fii mamă. Înainte de adopție, am avut o singură teamă. Întrebare-teamă: oare o să fiu nevoită să… aleg?!? Iar acum, dacă vine vorba, dacă mă întreabă cineva, încerc să explic: “Sunt copiii mei, chiar dacă nu i-am născut eu. Asta nu contează!” ”

Copiii adoptați nu sunt părăsiți. Sunt aleși de soartă să fie fericiți și să facă lumea mai bună

Am cunoscut-o în perioada aia nebunească în care încercam în zadar să rămân însărcinată, ne-am gândit la un moment dat să adoptăm. Eram ba siguri că înțelegem bine ce înseamnă, ba temători, ba siguri iară și chiar nerăbdători, ba speriați.

Mă gândisem de mii de ori la adopție. Și de o mie de ori aș fi vrut să vorbesc despre asta cu cineva care știe exact cum e

Într-o zi, cum se întâmplă uneori aiurea în viața, am întalnit-o. Era prietena unei prietene cu care ieșisem la cafea. O sunase să-i povestească nu știu ce trăznaie care îi încurcase programul și cum brusc avea niște timp liber pe care îl pierdea pe străzi. Și că, în vreme ce umbla aiurea, a redescoperit distracția oglinditului în vitrine. Am înțeles repede că era ceva ce ele două făceau cândva cu mare succes.

adoptie copii
A fost, cred, una dintre cele mai bune cafele pe care le-am băut

Și, culmea, fix când povestea asta, se oglindea fix în geamul cafenelei în care eram noi. Și-au dat brusc seama că-s la un geam distanță și au izbucnit amândouă în râs. Am intrat aplecată de hohote, cu o geantă gigantică pe care părea că a scăpat-o de sub control. Era ceva foarte firesc în țăcăneala aia a ei și mi-a plăcut imediat.

S-a așezat, a comandat “o cafea mare, cea mai mare, uriașă, vă rog!”. Apoi, și-a cerut scuze în jur pentru hărmălaie și, când părea că s-a mai liniștit puțin, a sunat telefonul. Erau copiii. Amândoi. O puseseră pe speaker, să se vaite unul de celălalt, iar ea să arbitreze nu știu ce problemă. Să spună ea care din ei are dreptate.

adoptie copii
După multă cafea și ceva hohote de râs, am aflat povestea ei

Când sunt laolaltă trei femei și pe una o sună copiii, discuția despre copii începe foarte repede. Așa, ca de la sine. Pe vremea aia, eu o porneam instantaneu. Mai întâi, am întrebat-o generalități. Apoi, mi-am facut curaj să o întreb dacă s-a chinuit-străduit mult să rămână însărcinată. Fiindcă mie îmi era greu, uneori mi se părea că e posibil ca multe femei să pățească și să pătimească la fel. Plus că citisem statistici.

Mama adoptivă e mamă. Punct

“Ahhh, mie mi-era foarte, foarte ușor să rămân însărcinată. Mai greu era să duc procesul până la capăt. Adică nu greu, mi-a fost imposibil. De fiecare dată! ”, a răspuns încă râzand. Dar râdea altfel decât râsese până atunci.

În prima clipă, chiar n-am înțeles ce naiba vrea să spună. Fusese însărcinată, nu dusese nicio sarcină până la capăt, avea copii. Când recapitulezi așa, devine clar. Clar și simplu: adoptase. Și ceva din tot ce îmi transmisese în alea 20 minute de când o cunoșteam m-a făcut să o întreb cu ușurință cum e.

Voiam să știu cât de greu a fost, ce a fost greu dacă a fost greu. Mai jos e ce mi-a povestit ea. Nu cred că am uitat nimic important din ce mi-a zis.

“Aveam un coșmar… Mă vedeam în fața mai multor copii și eram pusă să aleg. Cum “să alegi” un copil? Cum? Cum să faci asta?”

“Pe măsură ce se rezolvau hârtii și treceam de teste și evaluări, creștea în mine prima și cea mai mare teamă. Era, așa, ca o dihanie. Mă întrebam cum o să fie când ajungi în etapa în care întâlnești copii. Adică, Dumnezeule, nu poate fi ca atunci când nu te poți hotărî ce bluzică să îți iei: una alb-verzui sau una verde-gălbui? Mi se părea inimaginabil, crud, inuman… Dar am avut noroc, am avut noroc de la început până la sfârșit…”

„Când i-am văzut pe băieți, am știut. Am simțit că sunt ai mei. Că sunt copiii mei”

„Sunt singurii copii pe care i-am văzut. Am aflat din întâmplare că au fost declarați adoptabili chiar în ziua în care se dăduse sentința.  Am fugit spre ei. Erau în asistență maternală. Aveau puțin peste un an. Țin minte perfect, era ora de somn de amiază. Unul dintre ei m-a ținut cu mânuța lui mică de un deget. Tot somnul m-a ținut așa. Celălalt s-a uitat la mine într-un fel despre care, dacă m-aș pricepe și m-aș încumeta, aș putea să scriu o carte groasă. Am știut de atunci că sunt ai mei. Nu pot să explic de ce și nici nu îmi pasă de ce, dar am simțit. Am simțit că i-am întâlnit pe copiii mei.”

„A, daa, știu, băieții știu că sunt adoptați. Au crescut cu asta, este firescul lor”

Voiam să știu dacă ei știu că au fost adoptați. “A, da, normal. Le-am zis de mici, cum m-am priceput mai bine. Mai întâi, au fost poveștile cu veverița care a întâlnit în pădure un viezure orfan și a devenit mama lui. Și toată pădurea vedea și știa că sunt o familie fericită.

Apoi, când au mai crescut, am încercat să le explic că pe lume sunt mai mai multe feluri de femei, dar pe noi ne interesează două tipuri: cele care își doresc mult să fie mame, dar nu reușesc… tehnic, și altele care pot face copii, dar nu pot le să fie mame. 

Le-am spus că burta mea, din care teoretic ar fi trebuit să iasa la un moment dat copii, s-a încăpățânat să nu facă treaba asta. Dar că burtica unei alte femei a reușit minunea de a-i aduce pe ei pe lume, spre marele meu noroc și marea mea bucurie.

Știi, e multă vânzoleală înainte să intre copiii în viața ta. Înainte să intri cu ei în casă pentru totdeauna. După momentul ăla, nu prea mai ai timp să te gândești la nimic din cele ce-ți făceau capul să bubuie. Nu mai e vreme de despicat firul în op’șpe. Pur și simplu, ești mamă și ai de crescut copii. De ocrotit, îngrijit, îndrumat, îmbrățișat,  de certat și împăcat copiii tăi! Ai atâta și atâtea de iubit la ei și cu ei!“

Copiii vin cu un rost. Vin cu un rost pe lume, vin cu un rost în viața ta

Vreo jumătate de an mai târziu, eu am rămas însărcinată. Sunt mamă de câțiva ani. Din când în când, mă mai gândesc la mama celor doi băieți. Mai vorbim.

Ne-am mai văzut de câteva ori. Și, de fiecare dată zâmbesc în sinea mea. E la fel de mamă ca și mine. Mă îndoiesc eu de multe lucruri, dar de asta nu m-am îndoit niciodată.

Comentarii Facebook
Eram în depresie și credeam că sunt o mamă foarte rea

Eram în depresie și credeam că sunt o mamă foarte rea

Când devii mamă, creierul începe să funcționeze altfel

Când devii mamă, creierul începe să funcționeze altfel