Oaia Curcubeu în "Camera Misterelor"

Ziua asta de toamnă începuse din prima cu o brumă de mister. Când a deschis ochii din somn și a privit aiurea spre fereastră, Oaia Curcubeu a avut un sentiment ciudat rău de tot: i s-a părut că fereastra a clipit, apoi a înlemnit la loc, în poziția ei pe care o știa prea bine: poziția de obiect care nu are cum să clipească.

Dar, acum, părea ca nu e doar obiect și că tocmai fusese luată prin surprindere. Părea că și ea cască, se strâmba, zâmbește și clipește, doar ca le face pe toate pe furiș, când toate făpturile dorm. Iar acum era de parcă Oaia s-ar fi trezit mai devreme ca de obicei, a privit neașteptat spre fereastra… și a aflat un mare secret: camera ei are ochi, nu ferestre!

– Mă gandesc prea mult la toate astea, își spuse Oaia, înca buimacă de somn. Cred că văd prea multe filme cu mistere și citesc doar despre magie și enigme! Cred că trebuie să mă întorc mai des în lumea reală!

„Sunt zile care devin ciudate la un moment dat și mai sunt și zilele bizare din start”

Oricat de hotărât își spusese vorbele în gând – asa, cumva poruncitor – Oaia nu a reușit să își scoată din minte fereastra clipicioasă nici la baie, la periaj de dinți și pieptănaj de păr, nici la micul dejun, nici în drumul spre școală și nici măcar la prima oră. Care era ora de fizică și, teoretic, ar fi trebuit sa o ajute să rămână pe calea tehnică și logică a lucrurilor.

Totul a scăpat complet de sub control pe la mijlocul pauzei mari, când alerga prin curtea școlii. Atunci, o rafală de vânt venită de niciunde i-a întors capul către colțul mai îndepărtat. Acolo dansa chemator o hârtie sclipicioasă. Jur că o chema la ea, doar cuvinte să le rostească nu avea! Oaia nu s-a lăsat nici rugată, nici așteptată. A țopăit pâna la ea.

Când a ajuns îndeajuns de aproape să poată pune mâna pe ea, s-a uitat în dreapta și în aproape dreapta, în stânga și aproape stânga, în spate, în sus și în jos… așa, de parcă avea un mare secret de protejat. Apoi, a închis ochii și a înșfăcat-o. A ascuns-o la piept, sub bluza cu sirena aurie, a fugit în școală și, când a fost sigură că nu o vede nimeni, a scos-o din ascunzătoare.

Primul și cel mai important indiciu striga, practic, la ea. Nu trebuia decât să deschidă bine ochii la el!

Era o foaie mai groscioară, nici mică, nici mare și foarte lucitoare. Lucea pe ambele părți, dar nu la fel. Pe o parte, era curcubeic colorată și lucea mai puțin. Pe partea cealaltă, una colorata în roz aprig, lucea mai tare. Iar pe rozul aprig erau careva cuvinte care îi șopteau cu buze aurite:
„Urmează indiciile și va începe aventura!” Undeva jos, în dreapta, era și o semnătura: „Mara”

Mai intâi, Oaia Curcubeu s-a gândit că a facut o nefăcută. Că poate a comis o indiscreție și a luat ceva ce nu îi aparținea. Și nici nu îi era destinat. Dacă undeva în școală cineva se necăjește ca a rătăcit o hârtie lucitoare și importantă? Ideea era destul de chinuitoare. Oii Curcubeu nu îi plac amărăciunile celorlalți, mai ales dacă le provoacă – fie și fără să știe și să vrea. Apoi, îi displace cu totul să își bage nasul în treburile altora.

Un indiciu ascuns …la vedere

Taman când se frământa așa, privirea i-a picat pe partea mai puțin lucioasă, dar inundată în culorile curcubeului. Oaia bâigui:

– …Urmează indiciile… indiciile… curcubeu pe foaia lucitoare… indiciile… e clar, e pentru mine… ahhh, e și mai clar, eu sunt primul indiciu!
S-a mai întrebat și minunat puțin, apoi și-a dat seama că lucrurile stau întocmai cum le vede ea atunci: aventura chiar începe, iar ea, Oaia Curcubeu, e primul indiciu!

Normal, când vrei să treacă repede, timpul parcă vrea să îți facă în ciudă. Și aaa-aabia se mișcă!

Limpezită, Oaia și-a zis că Mara e o fată foarte deșteaptă care i-a pus și ei mintea la treaba.
Mulțumită, zâmbitoare si nerăbdătoare, a ridicat mâna la toate orele. Pe de-o parte, fiindcă azi știa sa răspundă la orice, pe de alta fiindcă i se părea că, așa, timpul trece mult mai repede. Tot ce voia era să găsească următorul indiciu și i se părea ca nu pot fi două în același loc. Adică la școală. Ar fi fost prea simplu, Mara e prea deșteapta pentru asta!

Orele s-au terminat până la urmă… mergea îngândurat-preocupată spre casă. Când a facut la dreapta și a intrat pe stradă, ochii i s-au pironit pe peretele exterior al camerei ei.. peretele cu fereastra clipicioasa!
– Asta e, asta eeee! Al doilea indiciu e clipitul ferestrei! Clipitul ferestrei?? Dar ce înseamnă?

Oaia Curcubeu își face un plan de după-amiază

Nu stiu cum să vă spun, dar – deși părea o concluzie repezită, Oaia ȘTIA! Era sigură, sigură că senzația aia cu care s-a trezit dimineață înseamnă ceva. Că i s-a transmis un mesaj pe care trebuie să îl deslușească… Așa, cu prima ocazie. Adică mâine dimineață, la aceeași oră. La fel!

N-aș putea spune cum a reușit să treacă restul infinit-nesfârșit al zilei. Oaia Curcubeu a mâncat de pranz fulgerător, s-a frichinit în pat de pe o parte pe alta în loc de somn de prânz, a facut temele perfect din prima, de parcă în mintea ei se vârâse înca o minte care să o ajute să termine totul mai repede. De ce atâta grabă? Ca să vina noaptea mai repede și să se așeze la pândă, normal!
Trebuia să vada iarÂ clipitul ferestrei (stia ca se va repeta, stia sigur, fiindcă se indredea in mintea si in instinctele ei). Și știa că, după ce îl va vedea iar, va avea răspunsul care o va duce mai departe pe calea misterului.

„Draga mea”, i-a spus cândva bunica, „imaginația poate să te ducă în aventuri mai grozave decât cele prin care te pot purta picioarele!”

In sfârșit, a venit ora de culcare. A făcut totul ca la carte, de parcă ar fi urmat să doarmă de-adevăratelea cel mai de trebuință somn. La început, spiritul aventurii a ajutat-o mult. E o senzație fantastică, un fel de explozii de artificii care șerpuiesc vesel pe sub piele. N-ai cum sa dormi cu așa ceva pe dinauntru! Apoi, oboseala a început să îi tragă de pleoape spre nas.

Dar Oaia s-a luptat din răsputeri cu somnul. S-a concentrat cu totul pe un singur cuvânt, l-a spus în atâtea feluri și de atâtea ori, încât s-a transformat in cântec. Sa ii zicem „Cântecul indiciului” Iar cântecul acesta a ținut-o treaza inca vreo ora. Apoi, când somnul s-a întors cu forțe proaspete și era cât pe ce să o răpună, un sunet ca un râcâit-scrijelit a trezit-o brusc și de-a binelea.

Sunetul s-a repetat, apoi râcâitul s-a metamorfozat într-un croncănit-ciocănit in fereastra. Plină de incredere și de îndrăzneală – dacă vreți, îi spunem curaj – Oaia s-a ridicat din pat sigură pe ea și s-a dus hotărâtă înspre a doua chemare din ultimele ore. De data aceasta, nu spre foaia dansatoare și lucitoare, ci spre ciocănitoarea din geam.

L-a deschis și a văzut cum, de undeva de pe pervaz, începea o cărăruie „desenată” din crenguțe. Și-a pus pe ea flanela bleumarin (părea că îi dă un aer foarte convingător de detectiv) și, tiptil, a ieșit din cameră. Pe fereastră, bunînțeles!

„Un detectiv adevărat are nevoie de instrumente de detectiv!”

Colo jos, sub tufa de măceșe, drumeagul de crenguțe se oprea brusc. Dar se oprea taman sub creanga cea mai bogată în frunze. Știți că în orice tufa exista crengi mai sărăcăcioase și crengi pe care, nu știu cum și nici de ce, frunzele pur și simplu le adora și cresc năpustit pe ele. Sub o astfel de creangă adorată de frunze se oprea drumul de crengi pornit de pe pervaz. Oaia a simțit că acolo se mai ascunde ceva. Precaută, și-a tras mâneca flanelei peste mână, fiindcă o tufă poate fi, știți bine, ușor înțepăcioasă. A început să scormonească și să cotrobăiască prin frunziș. La un moment dat, a simțit că dă peste ceva ce se simțea cum se simte la mână o cutie. A scos-o, a deschis-o și s-a întors la fereastră. Înăuntru, un bilet, iar lumina din dreptul tufei nu îi era îndeajunsă.

– Ce fel de detectiv fără lanternă mai sunt și eu?!? Cum am putut să uit să o iau? – se bombănea și se muștruluia Oaia, în vreme ce se grăbea spre o geană de lumină bună.
În fine, s-a mai certat doi pași si a ajuns sub fereastra luminată. A deschis iar cutia, a scos biletul si, în sfârșit, l-a citit: „Esti grozavă, ai găsit patru indicii în mai puțin de o zi! Acum, așteaptă mieunatul. Nu pe primul și nici pe al doilea… „ Semnează, desigur, Mara.
– Asta e chiar floare la ureche! – își zise Oaia Curcubeu. Al treilea mieunat …nu cred că e o așaÂ mare scofală!

Puterea somnului nu e de ignorat. Poate să răpună și balauri!

Mmmm, ba e…cand esti rupta de oboseala! Era să adoarmă după primul și până să îl audă pe al doilea. Noroc mare că și-a dat seama la timp de cel mai important lucru, iar asta a trezit-o de-a binelea: nu e de-ajuns să audă mieunatul trei, trebuie să le audă bine și pe primele două. Doar astfel, din mieunat în mieunat, are să îsi dea seama unde o duce al treilea! Unde se ascunde, că doar e indiciu și indiciile asta fac: se ascund ca sa fie găsite!

Cu inima bubuind în piept și cu urechile ciulite, Oaia s-a pus iar pe așteptat. Era atat de încordată, încât curcubeul din blăniță părea uneori amestecat precum acuarela peste care a picat apă!

Al doilea mieunat a prins-o perfect pregătită. Era cu toate simțurile la pândă, așa că și-a dat seama instantaneu de unde vine sunetul: de undeva din preajma copacului cu leagăn. A fugit într-acolo, să îl aștepte pe al treilea mieunat cât mai de-aproape.
Dupa vreo douăzeci de ciripituri, o mie de foșnete si cam tot atâtea greieraturi, a venit! Un mieunat prelung, hotărât și puțin ascuțit, dar nu periculos-amenintator, ca de mâță care știe că are în ea un tigru. Nuuuu, era mai degrabă un mieunat grijuliu, oricat de nefiresc v-ar putea părea. Avea, totuși, atâta forță și atâta claritate, că Oaia a ajuns imediat în locul din care provenea.

Orice aventură care duce la noi prietenii e o aventură extrem de reușită!

A luminat cu grija petecul de curte (luase și lanterna între timp, dar m-am luat cu vorba și am uitat să vă spun). Când a vazut ce vede, a căscat ochii a mare mirare: acolo, la doi pași de copacul cu leagăn, o pisica nici mare, nici mică și tărcată doar pe jumătate ocrotea un pui de cățel. Unul mic, mic, mic si dârdâicios. Lângă – ați ghicit! – un bilet:
„Felicitări, ești cea mai grozavă Oaie-Detectiv! Acum, că ai parcurs toată Calea Misterelor, pot să te mai rog ceva? Poți să ai grijă de prietenii mei pana ma întorc eu de la petrecere? Anul acesta, ziua mea ține trei zile. Nu știu să îți explic exact de ce, dar numai cu tine am avut încredere să îmi las prietenii. Mulțumesc! Abia aștept să te cunosc mai bine! Mara”

Oaia nu știa nici ce sa zică, nici ce sa creadă. Sigur, era destul de ciudată situația. Și felul în care Mara îi arăta că vrea sa fie prietene e destul de neconvențional, trebuie sa recunoașteți.
Dar, deși asta nu prea era în firea ei, a decis sa nu mai despice atâta firul în patru și a tras următoarea concluzie: dupa cea mai aventuroasa zi din ultimul an, s-a ales cu trei prieteni noi – fiindcă a pus-o și pe Mara la socoteală.