„De ce nu pot să explic? De ce nu găsesc niciodată cuvintele în stare să descrie perfect cum am trecut de la cea mai teribilă agonie fizică la fericirea absolută din secundele de după ce am născut? Pentru că asta am simțit, fericire absolută!” (Diana, mama a doi copii)
Când cuvintele nu ajută, pot ajuta câteva imagini incredibile
Laura Shockely face unele dintre cele mai impresionante, mai puternice fotografii din sala de nașteri din câte am văzut. De câte ori un copil s-a născut sub ochii ei, a spus povestea mai departe cu o forță admirabilă.
Aceasta este doar una dintre nașterile cărora le-a fost martoră. Și cred că sunteți de acord cu ceea ce tocmai am spus: face unele dintre cele mai puternice fotografii din sala de nașteri.
În aceste imagini, tocmai s-a născut un băiețel. A fost o cezariană de urgență, decisă de medici după ce mămica lui a avut 4 zile de travaliu..
#1 – Bebe a tras prima gură de aer. A scos primul strigăt și toată lumea a respirat ușurată
https://www.facebook.com/LauraShockleyPhotography/photos/a.773874656037606.1073741829.769848533106885/1655666631191733/?type=3&theater
# 2- Bebe în brațele mamei sale. E esența fericirii în această imagine! <3
https://www.facebook.com/LauraShockleyPhotography/photos/a.773874656037606.1073741829.769848533106885/1655666737858389/?type=3&theater
#3 – Bebelușul se agață de mama. Acum, mama e tot ce știe. Și va mai fi așa multă vreme!
https://www.facebook.com/LauraShockleyPhotography/photos/a.773874656037606.1073741829.769848533106885/1655666707858392/?type=3&theater
#4 – Un zâmbet perfect. Aboslut perfect!
https://www.facebook.com/LauraShockleyPhotography/photos/a.773874656037606.1073741829.769848533106885/1655666641191732/?type=3&theater
„Mama, ce rău îmi pare că am uitat cum a fost când m-am născut!”
Unul dintre copiii mei îmi spunea într-o seară, înainte să adoarmă, că îi pare rău, rău de tot că a uitat cum a fost când s-a născut… Că e convins că mai întâi s-a speriat foarte, foarte tare. Că e sigur că lumina aia din sala de nașteri i s-a părut prea puternică („Cred că m-au durut ochii, mama! Adică, nu crezi că așa e normal, să te doară ochii de la primul bec din viața ta? Că știu, e un fel de luminiă și în burtică, dar cred că e foarte altfel…”). Copilul meu mai spunea că îi pare rău că nu ține minte fața mea… „Eu îți știu fața atât de bine acum, mama! Îmi dau seama de orice, chiar și când vrei să ascunzi de mine că ești obosită sau tristă… Și tare aș fi vrut să știu cum a fost fața ta când m-ai văzut prima dată… De miros, nu știu ce să zic… Nu imi dau seama cum e mirosul când te naști, adică nu știu dacă e chiar ceva foarte plăcut”
Am mai povestit, i-am zis că așa e firesc, așa suntem făcuți, să uităm prima, prima copilărie… Că atunci avem de învățat foarte multe și trebuie să facem mult loc în minte pentru noutăți… Părea destul de mulțumit. A adormit zâmbind la mine în brațe…
Sunt aici niște explicații pentru uitarea asta. Vezi „De ce uităm amintirile din prima copilărie”