Primul meu secret de mamă

Home Confesiuni Primul meu secret de mamă

Erau momente când simțeam că o să explodez în miliarde de firimituri. Că o să cad și nu mă mai ridică de-acolo nici cel mai puternic și mai forțos excavator. Și, de câte ori oboseam cumplit, simțeam că îmi abandonez copilul dacă adorm. De fapt, dacă mă gândesc să mă culc. Într-o noapte de-aia albă, am adormit. Cam așa sună, pe scurt, primul meu secret de mamă.

Uneori, ai vrea să ascunzi adânc în tine ce simți, că poate dispare. Dar nu funcționează așa

Prima dată când am simțit asta a fost copleșitor. Era noapte târziu, mi-era somn și plângea. De fapt nu mai era plânset, era un amestec de sunete; un urlet lung, urmat de multe scâncete mai domoale, pauze scurte și iar urlet.

Primul meu secret de mamă
„Eram epuizată, nedormită, speriată și copleșită de teama că undeva greșesc. Și că nu o să fiu niciodată mama care trebuie să fiu”

Mă dureau urechile și mâinile și picioarele și spatele și mi-era somn de mă durea. Nici nu mai știu a câta astfel de noapte era.

Și știam ce urmează: drumurile în cerc de la pătuț până la ușă, legănatul inutil, șoaptele blânde, fruntea mică pupată de o mie de ori – tot arsenalul meu de liniștire pe care aveam să-l folosesc încă vreo oră fără succes.

Primul meu secret de mamă: copilul plângea. Iar. Iar eu am adomit

Știam că, până la urmă, îi trece. Și că eu o să pot să ațipesc puțin. Dar eu voiam… ba nu, eu aveam nevoie să dorm ATUNCI. Simțeam că, dacă nu pun capul pe pernă pe loc, o să mă dezintegrez. O să explodez ciudat, pe mutește, în miliarde de firimituri care o să se împrăștie peste tot în cameră. Or să ajungă pe covor, în pătuțul ei, pe perdea, pe lustră, pe jucăriile de pluș și pe păturica molicioasă cu inorogi roz aruncată pe spătarul scaunului meu…

Fix în secunda aia, am simțit prima dată cum mă bate gândul… ba nu, dorul de viața mea de dinainte. Când totul era mult mai simplu, când nu deveneam atât de neputincioasă și când nu mă dureau măruntaiele de un somn interzis. Și când puteam să dorm cât și când voiam! Am pus-o în pătuț, m-am întins jos și, brusc, n-am mai auzit-o cum urla. Parcă reușisem cumva să îmi închid urechile. Și am ațipit.

Dacă ți s-a întâmplat, știi cum e, nu poți să te ierți: copilul plânge, tu adormi. Cum am putut? Cum? Cum?”

M-am trezit câteva minute mai târziu, dar aveam sentimentul că dormisem o veșnicie. Instantaneu, am început să urlu în mine și la mine: Cum ai putut? Cum ai putut?” Mă tânguiam în cap și plângeam cu ochii la ea.

Culmea, ea dormea și îmi zâmbea. Eu, în schimb, n-am mai dormit nicio secundă până în zori. M-am jelit, m-am certat și i-am cerut de mii de ori iertare. Simțeam că o abandonasem. Și că ea știe, simte și n-o să mă ierte niciodată.

Primul meu secret de mamă
„Într-o noapte, am adormit pur și simplu. Pe jos, răpusă de cea mai cruntă oboseală”

Au trecut multe săptămâni până când am avut curaj să povestesc cuiva. Eram convinsă că sunt o mamă rea. Oribilă. Îngrozitoare!

Într-o dimineață, după o altă noapte grea – de data asta, am rezistat eroic, am sunat-o pe mama să îi spun ce simt. Și ce era cât pe ce să fac din nou: să las copilul să urle și să adorm. Uite-așa, pur și simplu, fără să îmi pese. Să fiu, practic, o mamă rea. Din nou.

Când am prins curaj, am dat fuga la mama mea să mărturisesc primul meu secret de mamă

Parcă o aud pe mama cum scotea povestea din mine. Era ca un cântec de încurajare: Zi, mama, zi… Așa, apoi? Și ce zici că ai făcut?… Așa, și?” Cum, necum, m-a făcut să îi povestesc tot, fiecare gest și fiecare emoție, toată remușcarea. Când am terminat, am auzit-o cum i se schimbă vocea.

Primul meu secret de mamă
„Am sunat-o pe mama disperată. Plângeam și îi povesteam ce grozăvie am făcut. După câteva vorbe, râdeam amândouă”

Mama avea voce cu zâmbet când mi-a zis: Știi ceva? Tu ai avut niște luni în care urlai noapte de noapte ca o sirenă stricată. Și nu te linișteai decât dacă te plimbam cu mașina. De fapt, puteam să și opresc, doar în mașină îți convenea ție ceva, habar n-am ce. Eram atât de obosită, că într-o noapte am adormit cu tine în mașină. Nici n-apucaseși să te liniștești. Tu urlai în spate, eu dormeam cu capul pe volan și cu motorul pornit. Când m-am trezit, m-a luat groaza. Am avut nevoie de vreo 5 minute să-mi dau seama unde sunt. Nu ești monstru, iubita mea, ești doar ruptă de oboseală. Stai să vezi ce urmează! Stai să vezi ce simți când se va uita prin tine în vreme ce tu crezi că îi spui cel mai important lucru din lume și din viață. Èšii minte cum făceai?”. A râs și am râs. Mi-am amintit cum făceam.

Dar n-am întrebat dacă pot să spun aici toate secretele de mamă ale mamei mele. Ce pot să spun e că, brusc, nu prea mă mai simt un monstru. Și mama a trecut prin asta cu mine! Mamele trec și prin asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published.