„Eram gravidă, departe de casă și el urla să fac avort!”

Era frumoasă, zâmbea și își legăna bebelușul. Încet, încet, a început să îmi povestească. Credea că o iubește, credea că îl iubește. Și e foarte probabil să se fi iubit. Când a ramas gravidă, totul s-a năruit. Fata asta frumoasă mai leagănă un pic bebelușul, se uită la mine și zice: Eram gravidă, eram departa de casă și el urla să fac avort. Și-mi spunea că sunt proastă. Că de ce i-am făcut una ca asta…”

„Multă vreme, imaginea fetei cu o fetiță în brațe nu mi-a ieșit din minte”

Mă întorceam acasă. Cu avionul. Nimerisem locul meu preferat  – cel de la geam, de la mijloc, pe rândul” cu spațiu la picioare de la ieșirea de urgență. Cred că zâmbeam ușor tâmp, cu un aer prea evident de încântare, ba chiar cred că de mulțumire. Dar, la urma urmelor, îmi ieșise: copiii plecaseră în tabăra, iar eu găsisem, pentru fix aceeași perioadă, o ofertă de o saptămână în Anglia.

Ei m-au încurajat să plec. Haaai, mama, facem schimb de poze la întoarcere.. Plus că o să ai de povestit chestii și tu, nu numai noi. Chestii cu engleji” (le place la nebuie să spună engleji”). Acum, abia așteptăm să îi văd. Eram atât de prinsa cu balamucul din capul meu că nici nu am băgat de seamă când lângă mine s-a așezat fata frumoasă cu bebeluș în brațe.

Fata cu cel mai senin zâmbet, dar cu priviri prea triste

Mi-a zâmbit cu ușoară stânjeneală. Avea în ochi niște scuze anticipate pentru plânsetele pe care urma să le aud. Că era clar că urmă să se întâmple asta. Zâmbea cu fetița în brațe. O legăna și zâmbea. Uneori, cădea pe gânduri. Apoi iar se uită le gâgâlicea din brațele ei și zâmbea. Știi cum se întâmplă în tren sau avion, la drum mai lung: cum, necum ajungi să intri în vorba. Sunt șanse mari să afli povestea unei vieți. Așa am aflat-o eu pe-a Monicăi. Nu știu s-o spun altfel de mi-a spus-o ea. Am să încerc să îmi aduc aminte cât mai bine, cât mai mult. N-o s-o uit prea curând.

Când am plecat, credeam că pot orice. Că lumea e a mea”

Eram împreuna de vreo doi ani, mă vedeam cu el încă o mie..”, mi-a povestit Monica. E calculatorist, eu așa îi spuneam și lui îi plăcea. A găsit o ofertă bună în Anglia și, când mi-a spus să merg cu el, n-am stat nicio clipă pe gânduri. Adică, putea să îmi spună să mergem și în junglă, și pe lună…. Cred că l-aș fi urmat și în cușca cu lei fără nicio strângere de inimă. Totul a fost perfect – adică așa, perfect ca înainte – până când s-a întâmplat… Nici acum nu îmi dau seama cum am rămas gravidă, că am fost mereu atentă și spuseserăm că încă nu e momentul. Dar momentul” n-a ținut cont de ce am stabilit noi și a… venit. Atunci s-a pornit iadul.. Atunci, când i-am zis că sunt gravidă.”

A tăcut un pic, s-a uitat în gol, apoi a tras aer în piept și a continuat să povestească: „…A urlat, a aruncat un pantof în perete, a smucit și a învârtit furios un scaun, a ieșit pe ușă, a trântit-o și s-a mai întors dimineață. M-am speriat. Nu știam cine e omul acela, dar m-am întremat, mi-am zis că e șocat de veste și că, după șoc, o să redevină barbatul pe care îl iubeam.

N-am închis un ochi toată noaptea… Eram convinsă că, atunci când se va întoarce, va fi mai calm. Că mă va lua în brațe și va spune hai să vedem, hai să vorbim, hai să ne sfătuim”. A fost cel mai prostesc gând. S-a întors negru tăciune și mi-a zis scrâșnit: N-am știut că ești atât de proastă, trebuie să faci avort!” M-a apucat de umeri și m-a zgâlțâit lângă frigider…”

„O vreme, m-am gândit eu să fac avort… În primele săptămâni, eram disperată!”

În primele zile, două gânduri mi se loveau în cap unul de altul.. Trebuie să fac avort, altfel îl pieeerd”, urla unul dintre ele. Celalalt era despre mine, despre ce îmi doresc eu. Și, cu fiecare minut, îmi dădeam seama și mai tare cât de mult îmi doream copilul. Cât de mult îmi iubeam deja copilul!”. Când a zis asta, a mangâiat-o pe mititica din brațele ei cu toata iubirea care poate există într-un om. Și a continuat să povestească.

Într-o zi, cineva s-a oprit lângă ea și a ascultat-o

Și-a continuat povestea. Plângeam peste tot: în casă, prin magazine, pe stradă… Mă așezam pe borduri și plângeam cu capul pe genunchi. El lipsea tot mai multe nopți. Când venea, urla sau măcar se încrunta la mine. Pe o bordură eram cand a venit la mine o doamna dragută. Era româncă. Ea și soțul ei aveau o cârciumioară.

Fiindcă era primul om care mă asculta, i-am povestit. M-a luat în brațe. Mi-a zis că, dacă vreau, până mă hotărăsc ce voi face, pot să stau într-o camaruță pe care o au ei liberă. Și că pot să și muncesc la ei câteva ore pe zi. Dacă te hotăraști să ai copilul, plânsul ăsta pe bordură nu o să îi facă prea bine”, mi-a zis cu bunătate.

Atunci, a luat cea mai înțeleaptă decizie. „Nu știu de unde am avut curaj sa zic DA pe loc, încă eram disperată să nu îl pierd. Dar m-am dus la oamenii aia și acolo mi-am dat seama că nu mă interesează ce vrea el. Știu ce vreau eu: vreau copilul! Atât de bine și de liniștitor a fost să mă gândesc mai întâi la mine și la bebe! E adevărat că am avut un noroc uriaș să îi întâlnesc pe ei… Îmi spun Moni aia mică”… M-au angajat, m-au ajutat cu actele… Acum mă duc la ai mei, am vrut ca la botez să fiu cu mama, cu tata, cu fratele meu și cu prietenii mei.. Salvatorii mei nu pot veni. Nu pot inchide restaurantul, dar le-am promis video call  pe Whattsapp sau pe Mess.. Vedem noi…” Când a ajuns cu povestea aici, îi râdea toată fața.

Am cunoscut femeie frumoasă. O mamă minunată. Și un om foarte, foarte bun

Trebuie să recunosc, nu m-am putut abține și am întrebat-o de el. Dacă mai știe ceva de el, dacă a mai dat vreun semn. Aaa, daa. După ce am născut, parcă a înnebunit. Dar invers. Nu știu de unde a aflat numărul meu de telefon cel nou… Nu i-am răspuns decât la mesaje, și asta nu din prima. Încă nu pot nici măcar să îl aud, darămite să îl văd. Își cere iertare, nu simt încă în mine iertarea. Dar i-am spus când și unde e botezul. E și copilul lui, e alegerea lui dacă vine. Nu îmi mai pasă că l-am pierdut”. În final, cred ca m-a cam pierdut el pe mine pe drum. Dar acum nu prea mă gândesc la asta. Mă gândesc la mine și la ea”

Acum, când vă povestesc, îmi dau seama… Nu cred că am auzit fetița plângând tot drumul. Monica imi povestea, o legăna, o mângâia și facea să danseze prin fața ochișorilor ei un șoricel verde de pluș.