Èšin minte cum îmi spunea mama: Ai să vezi tu ce simți”¦” Am început să înțeleg despre ce e vorba când fiica-mea a început sa aibă secretele ei. A fost îngrozitor! Așa că… iertare, mama!
După ce termin de scris ce scriu acum, o sun pe mama și îi spun toate astea. Promit!
Era o vreme când nu credeam că mie chiar o să mi se întâmple. Și nu credeam, mama, nici că o să te înțeleg în atât de multe feluri! Apoi, a venit vremea în care n-am vrut să recunosc în câte momente ai avut dreptate. Când îmi spuneai Ai să vezi tu ce simți când nu te sună fiică-ta vreo două zile. Că nu vrei mare lucru, vrei să spună doar Bună! Ce faci? Sunt bine, te pup, pa!” Și nu e vorba doar despre asta… Asta abia începe, știu clar.
Abia aștepți să crească. Când crește, vrei să fie iar bebeluș
Cred că e fix așa: te pomenești că vrei invers decât ce ai și ce trăiești. Apoi, când se întâmplă exact ce îți dorești, te pomenești că te răzgândești. Era pe aici pe undeva o poveste de felul ăsta 🙂
Dar, să mă întorc la fiica mea.
Mai întâi, au fost primele semne de autonomie, de independență. Mintea îmi spunea că e firesc să se întâmple. Știam bine de tot că, pe măsură ce crește, se desprinde de picioarele mele de care până mai ieri statea lipită-ca-sudată. Că, pe măsură ce crește, nu îmi va mai povesti tot, tot, tot. Îmi spunea, cândva, pâna și ce miros era în visul cu pisici. Îmi spunea și că azi i se pare că are buricul ușor diferit față de cum îl avea ieri.
Ce să zic… a fost rău de tot în ziua în care secretele noastre” nu au mai fost cel mai grozav ascunziș din lume. Și a început să aibă secretele ei. Și, repet, știam că toate astea vor veni. Și că e firesc să vină! Dar una e să o știi, altceva e să o simți și să o accepți de-adevăratelea.
Doamne, mamă, știi cât de mult m-am luptat cu mine să nu îi deschid vreodată jurnalul? Acum înteleg de ce îți doreai să ți-l arăt eu pe al meu. Să îți povestesc din el… Cred că nu voiai decât să mai fiu – o vreme măcar – fetița ta… și doar fetița ta!
Cam știi și ce urmează să se întâmple
Acum, simt cum bate la ușă răzvrătirea. Din nou, mintea îmi spune că e firesc. E altă ființă, e altcineva decât sunt eu. Nu se mai uită la lume atât de mult prin ochii mei, vede tot mai mult și mai multe doar cu ai ei.
Sigur, știu că verdele meu nu e verdele ei, cum nici al tău nu e, mama.. Dar nu îmi place ce simt acum, când tocmai se întâmplă toate…
Acum, cred că știu nițel cam cum a fost când am plecat în prima tabără și nu ți-am dat trei zile niciun semn, deși puteam… Sau când m-ai sunat, la ore diferite și-n zile diferite și nu ți-am răspuns, că eram la serviciu și aveam treabă. Dup-aia, eram acasă și aveam treabă.
Ahh, cred că, totuși, am răspuns a treia zi 🙂 Dar am turuit: Zi repede, repede, e urgent? Că trebuie să fug nu-știu-unde…” Am zis că te sun înapoi peste cinci minute și te-am sunat mâine…
De fiecare dată, te aud cum zâmbești în gând, în vreme ce cu voce tare spui același lucru: Nu e nimic urgent, eu sunt bine, voiam să știu cum mai ești tu și să îți spun că te iubesc!”
Cred că, într-o zi, și fiică-mea o să-mi zică la fel…
Așa că… mamă, iartă-mă! Aveai dreptate, mi-a venit rândul și nu-mi prea place! Dar… deloc! De-acum încolo, când mă suni și când ne vedem, promit să stăm la povești cât ai tu poftă! (Măcar din când în când :-P)
PS De câteva ori, tu îmi ziceai ceva, eu răspundeam Da, bine, da!” fără ca măcar să aud ce vorbești. Nu mai fac, promit! (Cred că :-P)
PPS Am sunat-o pe mama, i-am spus toate astea. Am început cu „Iertare, mama!” Mi-a spus că mă iubește. Și mi-a mai spus să nu mai promit chestii de care n-am cum să mă țin. Și mama vorbea cu mine și, uneori, nici n-auzeam cuvintele. Ce, crezi că eu n-am fost ca tine?” Mi-a spus asta, a râs puțin, apoi mi-a zis că nu prea mai poate vorbi, că a venit vecina la cafea”¦
Leave a Reply