in

CuteCute CRYCRY

Îmi făcusem planuri de viață. Un copil nu era în plan…

Lecția mea aia mai grea: Trăiește azi, acum. Nu în viitor, nu în trecut.

mama isi vede planurile de viata distruse

În prima mea tinerețe, îmi făceam mii de planuri. Planuri de viață. Am rămas gravidă, asta nu era în plan și am luat o decizie care îmi părea proastă încă de-atunci, dar era „conform planurilor”. “Ziua de mâine” s-a răzbunat și n-a fost așa cum mi-o „plănuisem” eu.

Nu că aș avea o problemă cu surprizele, dar îmi închipuiam că pot să le previn pe cele neplăcute. Așa, cam pe toate

Cândva, cam pe când începi să te prinzi că, aia e, te-ai făcut mare, treci la viața de adult, există riscul să apară această turbată ispită: Organizează-te! Fă-ți planuri de viață! La mine, ispita a apărut și, deloc surprinzător pentru cum eram atunci (sau îmi închipuim că trebuie să fiu), m-am lăsat pradă ei. Delirul meu „planificator” arăta cam așa:

“Pe la 20 de ani și un pic termin cu școala, pe urmă mă concentrez mai ales pe slujbă (unii ar spune direct carieră), apoi cunosc Băiatul cu care merită să intru într-o relație serioasă, dar până la 29, 30 nu mă marit. Apoi, în cel mult doi ani de la măritiș, sunt pregatită pentru copil.“

Tu iți faci planuri de viață, dar viața poate că are alte planuri (de cele mai mult ori, are)

Pe măsură ce trece timpul, mai “îmbunătățești” planul. De regulă, îl mai încarci – cu o canapea nouă, cu un covor, cu un apartament, poate cu o altă mașina, poate cu alt job, cu un concediu….

Am cunoscut oameni care își planificau vacanțele pe câte doi, trei ani și au fost ani în care chiar îi invidiam.

Apoi am cunoscut un El și o Ea care plănuiseră când și cum să devină parinti într-un fel care și pe mine,”planificatoarea”, m-a amuțit: trebuia să fie sfârșit de vară, început de toamna când se naște copilul, copilul trebuia să fie fată și să aibă par buclat (niciunul dintre ei nu avea păr buclat) și mai trebuia și să se nască direct iubitoare de poezie… Iar El și Ea scriseseră deja vreo două poeme-fluviu (nu știu să le zic altfel). Descriau acolo exact tot ce-am zis eu aici, dar cu infinit mai mult cuvinte.

Poate unora le iese exact cum au plănuit… (Dar, nu știu de ce, mă cam îndoiesc)

Problema e că, de regulă, viața are și ea socoteala ei cu tine. Cred că poți spune că are alte planuri cu tine. Eu, de exemplu, am ramas gravidă în ciuda planului meu ireproșabil. Am rămas gravidă în perioada primei tinereți, când – nu-i așa – cică aveam alte priorități.

Eu și cu El am am stat de vorbă, ne-am sfătuit și am decis că nu e momentul. Că avem alte planuri de viață. Nu a fost simplă decizie, dar am luat-o. Cu capul meu de atunci, nu cu inima. Fiindcă inima mea spunea puțin altceva, chiar și atunci! Dar cine să o bage în seamă?

Eram tineri și ne făceam zeci de planuri. Eram convinși că totul se întâmplă după plan

A mai trecut niște timp, ne-am casatorit și, la un moment dat, am zis: gata, acum abia e timpul să avem copil. Credeți că a fost simplu? Deloc!

Ani de încercări, de ratări, de tristețe și frustări. Pe cât de ușor, de neașteptat și de neplănuit  rămăsesem însarcinată atunci când credeam că nu era cazul, pe atât de greu devenise acum, când… era în plan întample. Cum naiba, doar plănuiserăm atât de bine!

Eu înnebunisem, relația noastră nu mai însemna decât asta (dar nu era cu bucurie, ci cu înverșunare, cu încrâncenarea „să ne iasă, trebuie să ne iasă, a venit vremea să facem copil!”). Dar aveam nopți în care imi imaginam cum cineva râde de mine, de noi și de aroganța planurilor noastre.

Visăm ziua de mâine, ratăm ziua de azi

Am reușit să devenim părinți când aproape că renunțaserăm la idee. Aproape că ne împăcaserăm cu gândul că nu se poate și după ce fuseserăm de vreo două ori la o aruncătură de băț de divorț. Cu destul de multă muncă și cu mult chin, ajunseserăm să lăsam fiecare zi să vină cum și cu ce vrea ea. Să nu ne mai imaginam viețile noastre, ci pur și simplu să traim. Acum.

La mine, n-a prea funcționat ca la carte, cu plan și după plan. Dar a ieșit, până la urmă, perfect!

Așa au mers lucrurile la mine. Cu mine și cu familia mea. Nu știu dacă Universul sau Dumnezeu sau cine-o fi dincolo de priceperea mea a vrut să îmi dea o lectie. Înclin să cred că da.

A fost eliberator când am scăpat de plănuiri. Simțeam că, din cauza lor, deseori uitasem să mă bucur de ce mi se întâmplă în momentul în care se întâmplă. Devenisem obsedată și obsedați de ziua perfectă dintr-un viitor despre care chiar n-aveam habar cum va fi.

Nu știu cum să mai spun… Ba da, cred că știu: știi câte răsarituri și apusuri de azi am ratat în timp ce visam răsăritul perfect al zilei perfecte de mâine?

Comentarii Facebook
top minciuni

Cum ne mai mințim copiii. Top minciuni utile

Ce nu o să îi spun niciodată copilului meu. Secrete de mamă

Ce nu o să îi spun niciodată copilului meu. Secrete de mamă