„Mama, nu înțelegi nimic! Te urrrrrăsc!” Fiica mea e adolescentă

Când am auzit ce spune, am plâns. În hohote, nu oricum. Cuvintele îmi bubuiau în cap: Mama, nu înțelegi nimic! Te urrrrrăsc!” Fiica mea e adolescentă, așadar. După ce m-am tânguit, am sunat-o pe soră-mea și am întrebat-o disperată: Spune-mi te implor, cum eram EU pe la 14-15 ani?

A plâns, a scrâșnit, a ieșit, a trântit, a bocit, am bocit. E cea mai urâtă ceartă de când a pornit taifunul Adolescența”

Te urrrrăsc”-ul ăla nu a fost foarte clar spus. Ieșise așa, ciudat, scrâșnit printre lacrimi și printre dinți. M-a ajutat să înțeleg  ce a zis nebunia aia mitraliată de rrrrrrr”. Te urrrrăsc” mi s-a zbătut minute bune în cap și în inimă. Auzi, copilul tocmai mi-a zis că mă urăște! Mai întâi, am bocit rău. Apoi, au început să mi se plimbe prin fața ochilor secvențe cu ea. Secvențe cu ea de pe vremea când nu mă ura. Pe vremea când mă iubea.

Mi-am amintit cum i-am scris când am aflat că va fi fetiță. Mi-am amintit, apoi, de vremea când era în pătuț, gângurea, îmi zâmbea și îmi căuta degetele, să le strânga în mânuța ei mică. Sau când și-a pus pentru prima dată singură o rochiță, apoi a alergat spre mine, mi-a sărit în brațe și m-a pupat. După care mi-a zis fericită: Ai, dreptate, mama, chiar cred că sunt drăguță!” Când a jucat fotbal, a căzut și și-a zdrelit rău de tot genunchiul. Când mi-a zis, rosie toată, că îi place de Dănuț din banca a doua. Era în clasa a treia…

Ahh, sau când au început să îi înmugurească sânii și m-a rugat să jur că nu spun asta nimănui. Și că nu voi lăsa pe nimeni niciodată să intre peste ea în baie. Vreo săptămână am stat, zi de zi, de pază la ușa de la baie. Îmi pusese acolo și un scăunel. Cică Să stai totuși, cât de cât confortabil, mama! Mulțumesc că faci asta pentru mine. Te iubesc!”

Crezi că ești pregătit pentru prima criză mare a copilului-adolescent. Aiurea!

Acum zice că mă urăște! Am mai jelit o vreme în dormitor, apoi m-am dus în bucătărie, am scotocit după o sticlă de vin, am găsit, am pus într-un pahar cam până la jumate. După prima gură, am început să îmi impun calmarea. N-am reușit de una singură, așa că am pus mâna pe telefon: soră-mea. Soră-mea mai mare.

Bine că mi-a răspuns din prima! Nici nu știu dacă am zis Bună!”. M-am auzit strigându-i: Zi-mi urgent cum eram eu pe la 14, 15 ani! Nu cred că ai uitat așa ceva!”. Am auzit cum o umfla râsul. S-a oprit și mi-a răspuns rapid: Erai îngrozitoare! Și, după câte o fază horror, te transformai la loc în soră-mea pe care o știam. Apoi deveneai iar insuportabilă. Ce, a început nebunia?”

Am vorbit cu soră-mea vreo oră. Am râs mult de toți anii ăia de transformare care pot înnebuni copilul, pe părinții, frații, surorile, bunicii și vecinii lui… Eram în stare să mă transform în 15 persoane diferite în decurs de o săptămână. Fie, două…

Încearcă să-ți amintești cum erai tu când erai ca ea, s-ar putea să ajute (cât de cât)

Voiam să fiu actriță, călugăriță, scriitoare, dansatoare, călătoare, nimic… Apoi toate, iar, la rând. Îmi făceam conturul buzelor cu creionul negru și arătam înfiorător. Soră-mii îi venea să îmi acopere gura cu izolirband!

Îmi tăiam haine grozave și le transformam în strâmbături ciudate. Ca să nu mă vadă mama că ies așa șuie din casă (de fapt, ca să scap de discurs), îmi îndesam hainele „preferate” în geantă, ieșeam pe ușă îmbrăcată „cum trebe” și mă schimbam la ghenă, lângă lift.

Cred că m avut o perioadă în care am purtat la gât capace de bere găurite și înșirate pe șireturi, ca să fiu interesantă.

Umblam vara în bocanci și iarna cu blugi găuriți, fără ciorapi pe sub ei… Mi se părea că nimeni nu mă înțelege și că nimeni nu o să mă mai înțeleagă niciodată. Îmi venea să plâng din orice. A doua zi mi se părea că sunt atât de matură și de deșteaptă că nimic nu mă va mai face vreodată să plâng.

Și nu eram, de fapt, decât un copil năuc, peste care se năpustiseră cu sălbaticie transformări hormonale. Nu e vorba doar că nu prea mai știam cine sunt, dar era îngrozitor că habar n-aveam ce voi deveni. Și asta era cea mai sinistră întrebare.

Brusc trebuie, e musai să bați la ușa pe care copilul ți-a trântit-o în nas

Jumate de pahar de vin și o oră de vorbit cu soră-mea m-au mai liniștit. M-am dus în baie, m-am spălat pe față, m-am dat cu cremă și cu strugurel, m-am oglindit. După, mi-am făcut curaj să mă duc la fiică-mea în cameră. Am bătut la ușă. Am auzit vocea ei plânsă: Hai, intră. Știi și tu că oricum o să intri”. (Cam așa era)

„Ne descurcăm noi”. Uneori, doar atâta trebuie să spui

Am intrat, am luat-o în brațe, i-am mângâiat părul minunat și, după câteva clipe, am reușit să deschid gura: Mama, te iubesc mult, îmi pare rău că n-am avut destulă răbdare să te ascult. Uite cum facem: poți să ieși cu gașca ta cea nouă, dar te rog ceva. Te rog doar să-mi dai și mie 5 minute să îi cunosc. Îi salut, nu spun prostii, nu te fac de râs. Apoi, plec la treburile mele. Le zici că te-am adus eu că aveam același drum. E bine așa?” Mi-a zâmbit printre lacrimi, mi-a mulțumit și m-a ținut în brațe nici nu mai știu cât.

Mi-am amintit că, pe vremea când eram ca ea, de cele mai multe ori nu voiam să aud decât un lucru. Voiam să aud: O să găsim împreună o soluție, hai să vedem cum!”?!? Plus că știu clar că nu mă urăște! Știam și când am auzit-o cum îmi zice asta plângând.

NOTÄ‚: E aproape tot aievea. Sau ar fi fost…