Oaia Curcubeu scapă de primejdia „LEU’, vine LEU!”

Nici nu prea știu cum să încep să vă povestesc întâmplarea acesta prin care a trecut Oaia Curcubeu. Problema mea cea mai mare e că mă umflă și zdruncină râsul numai când îmi amintesc. Și mă zgâlțâi toată, toată și-mi țopăie gura la vorbit și mâna la scris. Și, în loc să povestesc, fac mâzgăleli de la zguduieli. Dar, gata, mă potolesc și vă zic. Iau o gură de apă, trag aer în piept și va spun pățania.

Oaia Curcubeu visa să meargă la mare de când era atât de mică, încât n-avea nevoie să sară niciun gard. Încăpea să se strecoare pe sub oricare.

„Marea este muuult mai mult decât visam!”

Într-o zi de pe acea vreme când era atât de mică,  a auzit povestea despre un fir de nisip care pleacă să descopere mările, oceanele, plajele și vietățile din drum. A știut imediat că vrea să vadă și ea cu ochii ei valuri, nisip, scoici, meduze, pescăruși, alge, căluți de mare și ce s-o mai ivi în zare.

Acum, în sfărșit, visul i se împlinea. Era, de două ore, la mare. Azvârlise repezit bagajele în ușa camerei de hotel, pusese în picioare șlapii roșii (modelul „Oaia fericită”) și o zbughise pe plajă. Totul era cum spera, plus de un infinit de ori mai mult, mai bun, mai mult…

În primul rând, senzația magnifică de la picioarele pe care le îmbrățișează câte-un fir de val pocnit la mal ori câte unul mai bulbucat-zgomotos. Apoi, sunetele amestecate într-un fel de cântec al verii: foșnetul apei, scărpinatul brizei, un picuț de șcârț de la nisip sub tălpi. Și lumina…. Doamne, cum era lumina de la mare! Ba foiță alburie, ba blând gălbuie, ba turcoaz precum smocul de blană de lângă urechea dreaptă a Oii Curcubeu..

Un mare și invizibil pericol

Abia aștepta apusul, să vadă și lumina aia atât de roșiatică, încât Văzduhul însuși părea că s-a prăjit de la soare. Că a adormit pe plajă și-a uitat se dea cu uleiuri și creme de protecție.

Cu toate senzațiile și gândurile astea prin suflet și minte se plimba Oaia Curcubeu pe plajă. Avea picioare bucurate de valuri, ochi răsfățați de lumini și blănița mângâiată, tulburată, zburlită și- aranjată de adieri și înfoieri de-ale brizei. Cufundată în fericirile astea, nici n-a văzut, nici n-a simțit când un prichindel cu ochi negri imenși a înșfăcat-o din feerie.

– Vine Leu’! Vine Leu’! – a strigat el hotărât la ea. Nu speriat, nicidecum panicat. I-a dat vestea cu ton clar și ferm, de profesor care spune a mia oară la clasă teorema lui Pitagora.

Un prichindel vigilent și curajos

Apoi, după ce a informat-o, a luat-o protector de după gât și a dechis iar gura lui mică din care izbucneau vești mari:

-  Vine Leu, tu vii cu mine!

Abia în clipa aia s-a mai dezmeticit nițel. S-a uitat cu atenție la băiețel și a văzut clar de tot că nu-i loc de glumă ori tocmeală. Băiețelul știa exact și ce zice, și ce e de făcut. Așa că s-a lăsat pe mâna lui. Cu grijă, cu blândețe și cu hotărâre, băiețelul a condus-o vreo opt pași mai incolo. A ajuns în fața unui cort din cele care seamănă cu cortul lui Winnetou, l-a deschis, a împins-o înăutru, a mai căutat puțin cu privirea pe-afară, să mai vadă de pericole, apoi a intrat și el.

-  Afală vine Leu, în colt Oița e apălată. Și Coco e apălat, și tati e – a spus el cu cea mai serioasă față pe care o poate avea un pici de doi ani și-un pic.

Oaia Curcubeu în cortul…cazemată!

În fine, abia acum Oaia Curcubeu s-a dezmeticit complet: ajunsese „forțat” într-un cort de pe plajă. Ajunsese acolo smulsă din prima ei plimbare pe malul mării de un prichindel cu ochi negri și mari și cu o hotărâre și mai mare. Într-o parte, cuminte și el, stătea tatăl băiețelului. Zâmbea fericit și i-a explicat șoptit că băiețelul lui, Coco, e singura ființă din lume care vede un pericol teribil: un leu foarte, foarte fioros și foarte, foarte… invizibil. E puternic și amenințător dar, nu se știe din ce motiv, nu se apropie de cort. Iar Coco adăpostește în cort toți oamenii pe care îi iubește, plus trecătorii simpatici.

– Coltul ale foltță – a explicat băiețelul, cu cel mai pelticit-stâlcit „R” pe care Oaia îl auzise vreodată.

Au stat acolo în cort, la adăpost de „plimejdiosul Leu”. Nu știu să vă spun cât au stat… cinci minute? Zece? Poate că douăzeci? Dar, oricâte minute ar fi fost, piciul n-a slăbit vigilența nicio secundă!

Oaia Curcubeu, Coco și cel mai bun somn sub stele

După ce a trecut amenințarea, băiețelul, tatăl lui și Oaia au ieșit pe nisip. S-au alergat, au căutat scoici perfecte și melci fără ciobituri, au făcut o mie de băi în mare și vreo cinci castele (unul în formă de cort, desigur), au așteptat asfințitul și au adormit pe nisip, cu ochii pironiți în cerul plin de stele. Și pentru Oaia Curcubeu, asta era o idee muult mai bună decât camera de hotel.

Când să adoarmă, Oaia și-a dat seama de ce lui Coco i se spune.. Coco: miroase minunat a nucă de cocos. O să verifice dimineață și cu tatăl lui dacă de-acolo i se trage numele. Dimineață, nu pe loc. Pe loc, a luat-o un somn perfect! Și n-are decât să vină orice leu invizibil și fioros-periculos. Ea știe că e apărată de cel mai curajos, bun și vigilent băiețel!